joi, 2 septembrie 2010

Despre bunici, cu dragoste

Fiindca e toamna, fiindca umezeala si tristetea mi-au ajuns pana in inima, fiindca odata, demult, intreband-o pe Bunica mea ce anotimp ii place cel mai mult mi-a raspuns ca toamna, pentru ca ascult acum Lake of Tears - Forever Autumn, pentru toate aceste motive, gandul mea se indreapta spre tine, Bita mea draga.
De dincolo de timp, ochii tai albastri se maresc pana la cer, se cufunda in el.
La fel si dorul meu..

Nu am de gand sa scriu vreun poem in proza, desi e drept ca toate cele mai sus spuse predispun la asta. Vrea astazi sa scriu despre bunici, in general. Mai exact, o meditatie asupra acestei teme: de ce iubim bunicii. Eu am sa scriu mai mult despre bunici-mamici de parinti, bunici-tatici nu am mai apucat, deci e o experienta care imi lipseste. Am doar amintirea legendelor despre ei - personaje de poveste, Mosi-Craciuni pamanteni, eroi plini de curaj si intelepciune ...

Una dintre bunicile mele, cea dinspre mama, m-a crescut pana am implinit 10 ani. A locuit cu noi in tot acest timp, abandonandu-si la propriu casa, "gospodaria", pentru a-si ajuta fata si a-si iubi nepotii... Sa cresti copii mici nu e usor, am mai vorbit aici despre asta. Nu stiu cum, insa, prin magie, Bunicile reusesc sa se descurce in situatii care pentru o mama tanara sunt daramatoare. Mai mult chiar, o fac cu un farmec ce ramane adanc sapat in sufletele de copii. Ca un nimb.

Poate pentru ca atunci, cand mi se deschideau pentru prima data simturile si sufletul spre intelegerea acestei lumi, Bunica era cea care imi traducea, imi arata, imi aparea.., poate de aceea Bunica imi este si acum Inceput. Vedeti, e un moment fabulos: esti ca un orb care vede pentru prima data. Si asemeni orbului vindecat de Mantuitorul, pentru care prima imagine a lumii este aceea a Fiului  lui Dumnezeu, indraznesc sa spun ca astfel este sapat in mine si chipul Bunicii care mi-a aratat pentru prima data Viata, chiar daca nu ea este cea care mi-a dat-o. Cred ca chipul celui sau celei care iti este prima calauza pe acest drum pamantean, tinde sa ramana icoana sapata in suflet. Iar daca sunt mai multi (parinti, bunici, frati mai mari sau, de ce nu, chiar bone), toate aceste chipuri se vor intipari pe un iconostas al sufletului.

Iata ce pierd bunicii care "nu vor sa se implice", cum se spune in zilele astea ... Pierd sansa de a deveni sfinti: sfintii nepoteilor lor.

Imi dau seama acum ca in toata aceasta perioada a copilariei peste care se suprapune chipul Bitei - cum ii spuneam noi - toate lucrurile aveau alte dimensiuni. Timpul era mult dilatat. Lucrurile erau enorme (normal, pentru ca noi eram mici, e explicatia logica), mirosurile - adanci. Toate simturile percepeau de mii de ori mai acut decat o fac cele tocite, de astazi. Poate de aceea, revin, si iubirea de Bunica era, si a ramas, mai-mult-decat-o-simpla-iubire. Ii simt si acum mirosul hainelor, ii aud glasul galgait, ii vad miile de riduri fine de pe fata si de pe mainile trudite. Ii vad si acum ochii plini de lumina dumnezeiasca.
Mi-e atat de dor de ea incat STIU ca acum se gandeste la mine, de acolo de unde e ea. In cer.


2 comentarii:

  1. Cred ca toti dintre noi ne vom aminti cu drag de bunicii nostri, si la randul nostru vom fi bunici buni, nu-i asA?

    RăspundeţiȘtergere
  2. bunica mea nu mai este incepand de azi..a fost singura mea bunica,un om de o tarie cum rar intalnesti,puternica si drepata...asa e fost bunica mea,cea mai buna bunica din lume pt toti nepotii ei,cea mai comica si harnica..nu te voi uita niciodata,bunica mea draga!dumnezeu sa te iert.

    RăspundeţiȘtergere