joi, 16 septembrie 2010

Sadness

Ne copleseste cateodata ca o ceata albastra. De cele mai multe ori fara un motiv definit, avand insa ca radacini toate neputintele, nereusitele si nelamuririle noastre, ascunse in fundul sufletului, cu teama.

Totusi, tristetea e o stare de gratie. E ca o poarta prin care poti privi spre nucleul fiintei tale. Tristetea ar trebui sa fie adanc sapata in sufletul nostru de creaturi cazute din Deplin. Si cred ca si este. De aceea o gasim acolo, atunci cand reusim sa punem o pauza in pelicula de zambete usurele, ranjete ironice sau hohote desantate si sa privim inspre..
Sunt cam rea, dar mi-e necaz pe toata pierderea asta a noastra in lucruri, in stari fara folos.

Pana si cuvintele raman ca un abur peste haul care se casca interior in astfel de momente, asa ca va invit sa ascultati, mai bine, ceva care face nu cat o mie de cuvinte, ci cat toate cuvintele, puse la un loc.
Si veti intelege. Ce veti face cu intelegerea aceasta mai apoi,  tine doar de durerea pe care ati reusit sa o strangeti pana acum..

joi, 2 septembrie 2010

Despre bunici, cu dragoste

Fiindca e toamna, fiindca umezeala si tristetea mi-au ajuns pana in inima, fiindca odata, demult, intreband-o pe Bunica mea ce anotimp ii place cel mai mult mi-a raspuns ca toamna, pentru ca ascult acum Lake of Tears - Forever Autumn, pentru toate aceste motive, gandul mea se indreapta spre tine, Bita mea draga.
De dincolo de timp, ochii tai albastri se maresc pana la cer, se cufunda in el.
La fel si dorul meu..

Nu am de gand sa scriu vreun poem in proza, desi e drept ca toate cele mai sus spuse predispun la asta. Vrea astazi sa scriu despre bunici, in general. Mai exact, o meditatie asupra acestei teme: de ce iubim bunicii. Eu am sa scriu mai mult despre bunici-mamici de parinti, bunici-tatici nu am mai apucat, deci e o experienta care imi lipseste. Am doar amintirea legendelor despre ei - personaje de poveste, Mosi-Craciuni pamanteni, eroi plini de curaj si intelepciune ...

Una dintre bunicile mele, cea dinspre mama, m-a crescut pana am implinit 10 ani. A locuit cu noi in tot acest timp, abandonandu-si la propriu casa, "gospodaria", pentru a-si ajuta fata si a-si iubi nepotii... Sa cresti copii mici nu e usor, am mai vorbit aici despre asta. Nu stiu cum, insa, prin magie, Bunicile reusesc sa se descurce in situatii care pentru o mama tanara sunt daramatoare. Mai mult chiar, o fac cu un farmec ce ramane adanc sapat in sufletele de copii. Ca un nimb.

Poate pentru ca atunci, cand mi se deschideau pentru prima data simturile si sufletul spre intelegerea acestei lumi, Bunica era cea care imi traducea, imi arata, imi aparea.., poate de aceea Bunica imi este si acum Inceput. Vedeti, e un moment fabulos: esti ca un orb care vede pentru prima data. Si asemeni orbului vindecat de Mantuitorul, pentru care prima imagine a lumii este aceea a Fiului  lui Dumnezeu, indraznesc sa spun ca astfel este sapat in mine si chipul Bunicii care mi-a aratat pentru prima data Viata, chiar daca nu ea este cea care mi-a dat-o. Cred ca chipul celui sau celei care iti este prima calauza pe acest drum pamantean, tinde sa ramana icoana sapata in suflet. Iar daca sunt mai multi (parinti, bunici, frati mai mari sau, de ce nu, chiar bone), toate aceste chipuri se vor intipari pe un iconostas al sufletului.

Iata ce pierd bunicii care "nu vor sa se implice", cum se spune in zilele astea ... Pierd sansa de a deveni sfinti: sfintii nepoteilor lor.

Imi dau seama acum ca in toata aceasta perioada a copilariei peste care se suprapune chipul Bitei - cum ii spuneam noi - toate lucrurile aveau alte dimensiuni. Timpul era mult dilatat. Lucrurile erau enorme (normal, pentru ca noi eram mici, e explicatia logica), mirosurile - adanci. Toate simturile percepeau de mii de ori mai acut decat o fac cele tocite, de astazi. Poate de aceea, revin, si iubirea de Bunica era, si a ramas, mai-mult-decat-o-simpla-iubire. Ii simt si acum mirosul hainelor, ii aud glasul galgait, ii vad miile de riduri fine de pe fata si de pe mainile trudite. Ii vad si acum ochii plini de lumina dumnezeiasca.
Mi-e atat de dor de ea incat STIU ca acum se gandeste la mine, de acolo de unde e ea. In cer.


miercuri, 25 august 2010

Sunt tiganii rai?

Se vorbeste zilele astea despre tigani. Din nou. Se pare ca tiganii "romani" sunt iar in vizor. De obicei etnia aceasta se asociaza cu faptele antisociale, cu mizeria cu "raul", oricum. Intrebarea este: sunt oare tiganii rai?

In primul rand, ca orice om cu bun simt, ma opun oricarei generalizari. E clar ca un grup, o etnie, un popor nu poate fi rau in totalitate. Ca sunt elemente problema - astea sunt peste tot -, ca exista anumite trasaturi de personalitate mai proeminente care favorizeaza un comportament mai agresiv, se poate, dar ca sa spui hotarat ca toti gitanii sunt violenti, sau hoti, sau mai stiu eu cum ..., asta e, evident, o stupizenie.

Mie imi plac tiganii. Nu pot spune ca am cunoscut vreunul face-to-face. Imi plac insa din literatura (Vasile Voiculescu, Sakuntala),

din filmul lui Emil Loteanu




sau din literatura si filmele rusesti.

Gitanii spanioli, insa, pur si simplu ma innebunesc. Flamenco, Joaquin Cortes ....




Cel mai mult iubesc la gitani PASIUNEA. Nu am mai intalnit-o nicaieri la asemenea cote. Tiganii au un mod de a iubi si a trai viata TOTAL, mistuitor. Se simte din ochii lor aprinsi, din muzica vie, dar mai ales din DANS.



Sunt mai vii decat oricare dintre noi. Traiesc pe bune. Costumele lor arata acelasi lucru. De ce le plac atat culorile aprinse? Pentru ca nu suporta ternul, mortaciunile ... La ei totul e pe viata si pe moarte. Ei nu au jumatati de masura.




Asta ar fi foarte pe scurt, o parere. Voi reveni cu detalii si argumente.