"Mami, cate zile mai sunt pana murim?"

Problema cu toate lucrurile din lumea asta este ca trec. Stim cu totii acest lucru, dar totusi ne zbatem in nestire sa obtinem cat mai multe. Ne stabilim fel si fel de obiective si ne chinuim, uneori facand mari compromisuri, sa le atingem. Sa avem, sa ajungem, sa fim. Asta e tot ce ne ocupa mintea. Si ni se pare normal sa fie asa.

Dar iata ca vine intr-o zi un baietel de 4 ani si zice: "Mami, cate zile mai sunt pana murim?" ..
Si uite-asa realizezi dintr-odata finirea.

Simti pana in adancul fiintei zadarnicia "investirii" in aceasta viata.
Bun, ce-i de facut? Sa nu mai faci nimic, pentru ca oricum e inutil, trecator, temporar? Orice se uita, se pierde. Pana si cei mai insemnati oameni, pana si cele mai mari descoperiri, si cele mai fantastice realizari, mai devreme sau mai tarziu, dispar in "negura vremurilor".. Devine evident faptul ca daca iti doresti sa faci ceva pentru a fi cineva sau pentru a ramane in istorie, gresesti. In valori absolute asta nu se va intampla. Sa accepti, constient, un rol de biata furnica intr-un imens musuroi? O furnica ce poate fi strivita oricand de un calcai neatent, sau de o piatra cazuta din cer ...
Pai, pana la urma, de ce traim? O intrebare veche cat omul ..o intrebare pe care ti-o pui, sa recunoastem, atunci cand iti aduci aminte ca vei muri, altminteri esti prea ocupat .. cu viata. Revenind la intrebarea de copil.. Cate zile mai sunt pana mori? Si, mai ales, ce se intampla dupa? In acest punct ai sansa sa alegi: traiesti cateva zile (sute, mii de zile), sau indraznesti sa te gandesti la vesnicie?
Intrebarea aceasta valoreaza cat o convertire.

Nu am pretentia de a scrie vreun tratat despre moarte, viata, nemurire, nu vreau sa emit sau sa reproduc niste dogme. Nu fac decat sa scriu ce am pe suflet sau in suflet in momentul asta, dupa ce mi-am privit copilul in ochii lui inlacrimati si plini de disperare si i-am spus cat am putut de convingator ca mai avem multe zile de trait aici, dar ca dupa ce murim avem cu mult mai multe, nenumarate, nesfarsite de trait alaturi de Doamne-Doamne, doar ca fara corpul asta al nostru...
Nu fac, de fapt, decat sa ma rog sa-mi dea Dumnezeu acest gand in fiecare clipa a vietii mele, ca sa nu uit ..

Si apropo de ce scriam mai sus, cred ca solutia e nu sa nu faci nimic fiindca e inutil si trecator, ci sa faci orice faci cat poti de bine, dar doar ca antrenament si disciplinare a gandului, nu ca scop in sine. Daca traim in nadejdea vesniciei, esenta fiintarii noastre nu poate fi centrata pe cele vazute, perisabile.