Sunt tiganii rai?

Se vorbeste zilele astea despre tigani. Din nou. Se pare ca tiganii "romani" sunt iar in vizor. De obicei etnia aceasta se asociaza cu faptele antisociale, cu mizeria cu "raul", oricum. Intrebarea este: sunt oare tiganii rai?

In primul rand, ca orice om cu bun simt, ma opun oricarei generalizari. E clar ca un grup, o etnie, un popor nu poate fi rau in totalitate. Ca sunt elemente problema - astea sunt peste tot -, ca exista anumite trasaturi de personalitate mai proeminente care favorizeaza un comportament mai agresiv, se poate, dar ca sa spui hotarat ca toti gitanii sunt violenti, sau hoti, sau mai stiu eu cum ..., asta e, evident, o stupizenie.

Mie imi plac tiganii. Nu pot spune ca am cunoscut vreunul face-to-face. Imi plac insa din literatura (Vasile Voiculescu, Sakuntala),

din filmul lui Emil Loteanu




sau din literatura si filmele rusesti.

Gitanii spanioli, insa, pur si simplu ma innebunesc. Flamenco, Joaquin Cortes ....




Cel mai mult iubesc la gitani PASIUNEA. Nu am mai intalnit-o nicaieri la asemenea cote. Tiganii au un mod de a iubi si a trai viata TOTAL, mistuitor. Se simte din ochii lor aprinsi, din muzica vie, dar mai ales din DANS.



Sunt mai vii decat oricare dintre noi. Traiesc pe bune. Costumele lor arata acelasi lucru. De ce le plac atat culorile aprinse? Pentru ca nu suporta ternul, mortaciunile ... La ei totul e pe viata si pe moarte. Ei nu au jumatati de masura.




Asta ar fi foarte pe scurt, o parere. Voi reveni cu detalii si argumente.

"Mami, cate zile mai sunt pana murim?"

Problema cu toate lucrurile din lumea asta este ca trec. Stim cu totii acest lucru, dar totusi ne zbatem in nestire sa obtinem cat mai multe. Ne stabilim fel si fel de obiective si ne chinuim, uneori facand mari compromisuri, sa le atingem. Sa avem, sa ajungem, sa fim. Asta e tot ce ne ocupa mintea. Si ni se pare normal sa fie asa.

Dar iata ca vine intr-o zi un baietel de 4 ani si zice: "Mami, cate zile mai sunt pana murim?" ..
Si uite-asa realizezi dintr-odata finirea.

Simti pana in adancul fiintei zadarnicia "investirii" in aceasta viata.
Bun, ce-i de facut? Sa nu mai faci nimic, pentru ca oricum e inutil, trecator, temporar? Orice se uita, se pierde. Pana si cei mai insemnati oameni, pana si cele mai mari descoperiri, si cele mai fantastice realizari, mai devreme sau mai tarziu, dispar in "negura vremurilor".. Devine evident faptul ca daca iti doresti sa faci ceva pentru a fi cineva sau pentru a ramane in istorie, gresesti. In valori absolute asta nu se va intampla. Sa accepti, constient, un rol de biata furnica intr-un imens musuroi? O furnica ce poate fi strivita oricand de un calcai neatent, sau de o piatra cazuta din cer ...
Pai, pana la urma, de ce traim? O intrebare veche cat omul ..o intrebare pe care ti-o pui, sa recunoastem, atunci cand iti aduci aminte ca vei muri, altminteri esti prea ocupat .. cu viata. Revenind la intrebarea de copil.. Cate zile mai sunt pana mori? Si, mai ales, ce se intampla dupa? In acest punct ai sansa sa alegi: traiesti cateva zile (sute, mii de zile), sau indraznesti sa te gandesti la vesnicie?
Intrebarea aceasta valoreaza cat o convertire.

Nu am pretentia de a scrie vreun tratat despre moarte, viata, nemurire, nu vreau sa emit sau sa reproduc niste dogme. Nu fac decat sa scriu ce am pe suflet sau in suflet in momentul asta, dupa ce mi-am privit copilul in ochii lui inlacrimati si plini de disperare si i-am spus cat am putut de convingator ca mai avem multe zile de trait aici, dar ca dupa ce murim avem cu mult mai multe, nenumarate, nesfarsite de trait alaturi de Doamne-Doamne, doar ca fara corpul asta al nostru...
Nu fac, de fapt, decat sa ma rog sa-mi dea Dumnezeu acest gand in fiecare clipa a vietii mele, ca sa nu uit ..

Si apropo de ce scriam mai sus, cred ca solutia e nu sa nu faci nimic fiindca e inutil si trecator, ci sa faci orice faci cat poti de bine, dar doar ca antrenament si disciplinare a gandului, nu ca scop in sine. Daca traim in nadejdea vesniciei, esenta fiintarii noastre nu poate fi centrata pe cele vazute, perisabile.

Depresia post-partum

Cred ca toate mamele au trecut sau trec printr-o forma mai usoara sau mai adanca de depresie.Poate nu atat depresie, cat o acutizare a trairilor, a oricarui fel de traire. Sa plangi din nimic (chiar si la desene animate, sau la reclame!)cred ca nu e un fapt care sa mi se fi intamplat numai mie.

E o perioada in care orice se intampla in jur, orice cuvant ti se spune, capata proportii uriase. Suferi mai adanc, te bucuri absurd, te pomenesti razand sau plangand in situatii care altadata nu trezeau nimic in tine. Si, aici vine partea importanta, ceilalti NU INTELEG deloc ce se intampla cu tine. Evident, pentru ca ei nu resimt aceeasi schimbare. E drept, la nivel teoretic, toata lumea stie ca sunt niste dezechilibre hormonale dupa nastere, ca sunt "firesti" emotiile astea, ca se poate sa mai cazi in depresie, dar, repet, toata aceasta "intelegere" este pur teoretica.
Si de aici pot aparea problemele.

Probleme pentru ca, in lipsa unei intelegeri reale, in lipsa protejarii mamei, a ajutorului "competent", multe femei ajung la limita, la limita sanatatii mintale, la limita rezistentei organismului. Iar unele chiar o depasesc.
Intr-un cerc restrans de prietene, deci raportat la o parte infima din totalul mamelor, pot enumera, ca "efecte" ale acestui tip de dezechilibru, de la vitiligo (depigmentarea pielii pe fond de stres), la anxietate, atacuri de panica, anorexie etc., unele dintre afectiuni necesitand tratament medical sustinut, pentru a putea fi remediate. In presa citim, de asemenea, despre cazurile grave de depresie, cu finaluri tragice...
Concluzia: NU e de joaca.

Cauzele sunt de mai multe categorii. Fireste ca sunt si transformarile fizice, chimice suferite de corpul femeii in cursul sarcinii, dar cele mai importante schimbari apar, cred, din instinctul matern exacerbat de momentul nasterii, de nevoia aceasta vitala de a proteja puiul care duce la o acutizare a perceptiilor. Trebuie sa simti tot, sa prevezi orice potential pericol, sa intelegi intr-o fractiune de secunda tot ce se intampla in jur si posibilele consecinte. Deci dintr-o data o incordare teribila a fiintei. La aceasta se suprapune dublarea sau chiar triplarea activitatilor zilnice, a grijilor casnice. Si aici apare un teribil conflict interior: nu mai ai timp de nimic, nu reusesti sa faci perfect tot ceea ce ti-ai propus (si este absoluta nevoie sa faci), de la clasica ingrijire a casei, pana la necesitatile primare de autocuratire..
Nu mai spun de faptul ca tu ca mama dispari ca "persoana". Nimic din ceea ce faceai "inainte" nu-ti mai este accesibil (din lipsa de timp). Nu mai stii de multe ori nici in ce zi a saptamanii te afli. Stii numai de papa, pampers, baita, nani ...

Este cineva care sa inteleaga aceste lucruri? Sotul? Bunicii? Prea putin probabil.
Singurele persoane care te pot intelege cu adevarat sunt alte mame. Atat. Poate, din amintiri, mama ta, daca o mai ai langa tine.

Iata de ce, iti propun sa vorbim. Ne poate ajuta. Putem gasi solutii, ne putem sfatui.